Istoria oficială a României cu privire la geto-daci și continuitatea lor ignoră o sumedenie de izvoare istorice și dovezi arheologice din afara țării noastre. Pentru că nu convin dogmei oficiale cu privire la formarea poporului român sau cu privire la uriașa influență avută de geto-daci în întreaga Europă.

Printre aceste izvoare ignorate se numără și opera istoricului italian Carlo Troya care, în lucrarea “Istoria Italiei în Evul Mediu”, scrisă în secolul al XIX-lea, dedică nu mai puțin de 3.500 de pagini istoriei geto-dacilor, istorie pe care o descrie pentru o perioadă de peste 2.000 de ani – din secolul VII î.e.n. până în secolul XV, în perioada Evului Mediu. În această lucrare, el vorbește (printre multe altele) despre faptul că geții lui Zalmoxis au fost strămoșii goților lui Theodoric cel Mare, stăpânul Peninsulei Italice în secolul V.

Carlo Troya a fost un important istoric al secolului al XIX-lea, om politic și prim-ministru al Regatului Celor Două Sicilii. Lucrarea sa, uriașă prin întindere și documentare, conține informații foarte importante susținute, în bibliografie, de mii de lucrări din toate perioadele istorice. Un lucru extraordinar.

În aceste condiții, a o ignora, nu este decât o dovadă a relei credințe sau a micimii științifice a celor care conduc destinele istoriei naționale. Fără îndoială, nu spune nimeni că acest istoric italian are dreptate în toate, că nu s-a înșelat în nimic din ceea a spus, dar cu siguranță ne oferă multe informații valoroase!

Pentru a afla mai multe despre conținutul celor 3.500 de pagini destinate istoriei geto-dacilor dar și despre autorul lor, italianul Carlo Troya, vă invit să urmăriți o emisiune realizată împreună cu domul Dumitru Ioncică, editorul acestei cărți în România, pe care o puteți viziona mai jos.

Click aici pentru a citi in limba română FASTI GETICI O GOTICI.

Dintr’o selecție publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei europene rezultă că străbunii rumînilor, oricît de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona transdanubiană.

Sînt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european geto-goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai întîi de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord-est au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfîrșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat get originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s’a și stabilit de altfel printr’o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților, prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rîndul lui al lui Richard I.

Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii de’a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n’ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (pag. 508, Cambridge University, 1670).

Deși îi despart aproape două sute de ani, iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C. Troya, cît și R. Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită, izvoarelor istorice pe care le utilizează. Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga ș.a. în ce privește migrația nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși.

Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covîrșitor pe care l’au avut geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții.

Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze:

”Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într’adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cît Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei.”

Este un mîndru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții. Cît privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante.

Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspîndire getică pe care l’a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066), fapt amintit și de R. Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți (din Iutlanda) și , citîndu’l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R. Sheringham:

”Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și’au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i’au îmblînzit și i’au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într’atît Imperiul Roman, încît de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzînd ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a’și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le’au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori cînd geți, cînd goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s’a ținut războiul gotic;

…Orosius care și’a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curînd, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s’a îngrozit și pe care Cezar i’a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s’au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legămînt, deși ar fi putut’o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c. 2, cap. 4), cînd Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode, Saemundur, Hartknock, R. Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge.

Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxio, Sigge nu ar fi altul decît Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amîndoi autorii ipotezei unei migrații masive situată ”la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

”Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sîngelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gîndire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele.

sursa: Thraxus Ares