Omenia este un buchet de flori ale sufletului

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului.

Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoa-rei, dispoziţie de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu - toate aces tea sânt podoabele omeniei.

Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte. Sau: Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ‘nainte de a-l îndestula. Pentru Român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui.

IUBIREA DE OASPEȚI

Dintre virtuţile omeniei Ro mâneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s’a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv Românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. În casa Românului, străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun.

„Iubirea de străini” - spune poporul - „dar dumnezeiesc.” Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte.” Sau: „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ‘nainte de a-l îndestula.” Pentru Român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi Italianul, Germanul, Bulgarul, ca şi „frătuțele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „Ungureanul” (Român din Transilvania).

Cineva s’ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a Românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explica bile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucu ria care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răs puns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota toc mai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndo ielnic al harului.

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTU LUI DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” - spun legile omeniei. Din ele s’a inspirat cântecul poporan: „Furnica, de e furnică, lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt c’am fost lăsaţi!” La omul de omenie, ţinerea de cuvânt îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură, n’o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu oga rul.” În consecinţă, sfatul: „Ţine-ţi limba-n gură ca- n temniţă.” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omu lui două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună.” Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”

FACEREA DE BINE

Binele făcut de ochii lumii - binele cu zurgălăi - nu-şi merită numele. Facerea de bine nu mai atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: „Fă binele şi dă-l pe apă.” Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac.” Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: „Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.”

MĂRINIMIA

Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: „Când îţi cade-n mână potrivnicul tău” - spune el - „nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui.” Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă mo arte când poate, multe poate.” Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s’o ai la îndemână,” spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: „Cel puternic, când iartă, atunci puternic s’arată.”

SPIRTUL DREPTĂŢII

Omul de omenie este încredin ţat că: „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu drep tatea este.” Om drept, cu adevărat, nu este întotdeau na cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n’au fost în situaţia de a face nedreptate: „Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedrep tatea, dar n’o face, acela drept se socoteşte.” Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pas cal). Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: „Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.”

DISPOZIŢIA DE JERTFĂ

Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul: „Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău” - spune omenia - „nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.”

ÎNFRÂNAREA

Desfrânarea fiind duşmanul de moar te al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.” Ca să poate fi de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpu riu, fiindcă: „înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi în frânat.” Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: „Omul de va bea, ca porcul va mânca.” Despre înfrâna rea pasiunilor: „Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.”

MODESTIA

„Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi” - spune înţelepciunea poporului - „nu arăta a o fi să vârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine.” Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: „Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.”

ONOAREA

Onoarea este temelia încrederii între oa meni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: „Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr’o mişelie.” Duşmanul onoarei este ruşinea: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără nu mai de ruşine.”

UMILINŢA

Umilinţa înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dum nezeu în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer” - spune poporul. Despre orgoliul de a fi de neam mare: „Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.”

CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s’a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: „Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii.” Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească.” Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi.” Pentru aceea se cuvine să: „Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău.” Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.”

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie: „Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte.”

Locul omeniei în domeniul harurilor: „Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.”

(Gheorghe Racoveanu - Omenia și frumusețea cea dintâi,
Editura Predania, București, 2009, pp. 4-11)