Trădarea și delațiunea – formă, manifestare sau rezultat al egoismului și, mai ales, al invidiei…

Românul nostru preferă uneori trădarea propriilor frați în favoarea celor de alt neam…

Prolog

La evrei, la poporul ales, în vremea Vechiului Testament, trădătorii şi prădătorii, alături de mulţi alţi păcătoşi, erau alungaţi, scoşi din cetate şi ucişi cu pietre. În timpul Noului Testament, adică sub Legea, Creştină, a Harului, Iisus Hristos îi amenda şi sancţiona drastic pe unii ca aceştia, numindu-i pui de năpârci, vicleni, faţarnici şi ipocriţi, întâlnindu-se şi confruntându-se cu această maladie chiar în interiorul corpului Său apostolic, prin trădarea lui Iuda!…

De ce spun toate acestea, fiindcă, la noi, românii, popor şi neam eminamente creştin, acest flagel, păcat şi patimă, a trădării şi delaţiunii a fost, s-a comportat, mereu, ca un sport naţional, ca o practică predilectă, exersată, cu zel şi devotement, din generaţie în generaţie.

Altfel spus, predispoziţia de a ne „turna“ semenii pare să fie o trăsătură naţională de caracter.Căci, din nefericire, ne vindem unii pe alţii cu mare bucurie şi, dacă se poate să fie cineva din imediata noastră apropiere, este cu atât mai bine.

Din perspectiva cronologică şi istorică, există, din păcate, nenumărate exemple de delaţiuni ticăloase în istoria acestui popor. Iată doar câteva dintre cele mai sinistre: Horea a fost prins cu ajutorul „fraţilor de sânge”, turnat pentru 300 de galbeni de către vărul lui, Gheorghe Nicula. Tudor Vladimirescu a fost acuzat de propriii lui căpitani, învinuit pe nedrept că ar fi făcut o înţelegere cu turcii, ucis şi aruncat într-o fântână. Alexandru Ioan Cuza a fost scos din domnie cu ajutorul oamenilor săi de încredere!…

Trădarea şi delaţiunea, de la trecut la… prezent

În altă ordine de idei, să nu uităm că, la noi, epoca de aur a delatorilor a coincis cu perioada ceauşistă când, conform informaţiilor fragmentare pe care le avem, la fiecare trei români era câte un turnător.

Acum turnătoria a (re)devenit o activitate pozitivă, din punct de vedere social.

Mai mult decât atât, dosarele făcute publice de CNAS demonstrează că delaţiunea se practica pe scară amplă chiar în familie. Soţi şi soţii care „dădeau cu subsemnatul” despre activităţile consorţilor lor, fii şi fiice care îşi făceau temele de casă raportând ce fac părinţii, prieteni care îşi vindeau colegii.

Această înclinaţie malignă o întâlnim astăzi de la scriitori la politicieni, de la oamenii de afaceri la universitari.

Multora se pare că le place că există un cadru legal în care delaţiunea poate să fie pusă în scenă. Că putem să ne eliminăm „competiţia” de la locul de muncă printr-o pâră bine plasată. Că putem să scăpăm de oamenii care ne deranjează printr-o delaţiune efectuată subtil.

O altă dovadă pentru prezenţa acestei gene a pârei găsim în multitudinea de expresii prin care apreciem această activitate jegoasă şi murdară. Ea are (şi) un puternic caracter etnic. Zicem cu admiraţie că „l-am dat în gât“ şi ne bucurăm că putem să „dăm pe goarnă” – ca şi când ar fi o acţiune estetică, o funcţie aproape muzicală, cu conţinut artistic.

Ne place să afirmăm despre semenii noştri că „le-am pus gând rău“, ca şi când aceasta ar fi o calitate şi turnătorul este văzut ca o făptură simpatică, el fiind „ciripitor“.

Uneori activitatea aceasta nocivă este chiar ironizată şi luată în uşor, delatorul de fapt „sifonează“, lasă să „scape“ ceva nevinovat.

Fără a face o analiză lingvistică a plăcerii strămoşeşti a „datului în gât”, este relevant că vinderea cuiva prin cuvinte, datul din gură pentru a face rău altuia este minimalizată.

Turnătorul este papiţoiul, cel care scapă din papiţ nişte lucruri.

Aşa cum am văzut într-un caz recent, în care o doamnă, supărată pe socrul ei, a început să toarne o mulţime de figuri publice, cu cât aberaţiile sunt mai mari, cu atât plăcerea devine tot mai mare.

Acest tip de delator se naşte dintr-o încrucişare între mitoman şi monstrul lipsit de morală, iar la români, unde moralitatea şi etica private sunt luate în uşor sau derizoriu, turnătoria ticăloasă se face cu mare nonşalanţă. Acest gen de delator nu are nicio remuşcare, el nu simte că face ceva rău, dimpotrivă, se consideră un fel de apărător al eticii, un soi de erou de benzi desenate care aduce dreptatea socială. Însă pretutindeni în lume există un principiu juridic care împiedică delaţiunea mincinoasă.

De la porunca veterotestamentară cu numărul trei, care avertizează împotriva mărturiei mincinoase, până la prevederile legislative internaţionale care pedepsesc sperjurul. În practica internaţională mărturia mincinoasă este o ofensă extrem de gravă, iar exemplul cel mai bun este acţiunea de suspendare a preşedintelui Clinton care nu a fost adus în pragul destituirii pentru activităţile sale sexuale, ci pentru că a minţit în faţa comitetului senatorial.

„Pârâşul”, însă, este un animal milenar care vieţuieşte în munţii Carpaţi şi care a evoluat în mod natural de câteva milenii şi nu are condiţionări etice. El pare că se hrăneşte numai cu plăcerea de a face rău – de la reclamagiii din epoca ceauşistă care au devenit astăzi denunţătorii DNA, de la turnătorii care îngroşau voluntar rândurile informatorilor Securităţii, până la mincinoşii care fac astăzi coadă la DNA.

Aceasta şi deoarece Codul nostru Penal este, încă, extrem de îngăduitor cu mărturia mincinoasă, dacă poţi să scapi numai cu o amendă, atunci de ce n-ai spune vrute şi nevrute despre te miri cine şi despre te miri ce?!…

Altminteri, delatorul trăieşte în mâlul murdăriei morale ca şi când aceasta ar fi a doua sa natură. Pentru că la noi acuzarea falsă şi lansarea de minciuni sfruntate sunt forme predilecte pentru „asasinatul de caracter”.

Vedem, aşadar, pretutindeni dorinţa gratuită de a-i distruge pe cei care ne displac. Iar când minciuna coexistă cu bucuria de a vedea răul altcuiva, atunci răul social are consecinţe catastrofale. La fel de grav este faptul că nu ni se pare nimic grav în această activitate.

Avem chiar expresii speciale pentru a ne găsi scuze: „am zis într-o doară”, „am zis şi eu, n-am dat cu parul”, sau varianta malignă, „a venit vine”.

Vedem adeseori cum delaţiunea mioritică este trecută drept o simplă (nevinovată) bârfă. Este cazul unui fost politician şi delator pocăit care spunea public că a uitat ce a spus în faţa procurorilor, că erau nişte lucruri doar aşa, că nici nu-şi mai aduce aminte ce a scris şi că a fost „la nivel de bârfă”. Nu mai contează că viaţa unui om este pusă în cumpănă prin aceste „vorbe goale”.

Despre aspectul universal şi specificul naţional al delaţiunii

Şi, totuşi, cei care critică des specificul naţional se referă, practic, în primele puncte, la înclinaţia românilor spre turnătorie. S-ar zice că vocaţia lor este aceea de delatori şi, trădători.

Însă, totuşi, delaţiunea nu a fost, bineînţeles, inventată de către români, ci doar instituţionalizată la noi într-o formă mai aparte, cu veritabilă nuanţă malignă. Tocmai din acest motiv, vreau să reiterez faptul că ea îmbracă uneori forma unui complex istoric autohton sau, original.

Cu alte cuvinte, partizanii teoriei de mai sus găsesc destule argumente în trecutul nostru, după cum am şi arătat deja.

Dacă este să luam, de pildă, toate cronicile Evului Mediu Românesc, la fiecare pagină aproape dăm de trădare şi zavistie iscate de câte o pâră.

Şi, totuşi, nu cred însă că trebuie să exagerăm, chiar dacă acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia dată sau, chiar dacă am fi tentaţi să credem că, sub zodia Mioriţei, a dacului Bicilis şi a scrisorii lui Neacşu – probe mitico-istorice ale formei şi fondului delaţiunii pe aceste meleaguri, avem păcatul în sânge, în fibra noastră etno-genetică.

Eu, totuşi, nu cred că turnăm, neaparat, mai mult decât alte neamuri; ceea ce însă ne poate singulariza şi particularize este modul în care delaţiunea s-a stratificat în societatea noastră, de-a lungul timpului şi cu precădere în a doua jumătate a veacului trecut, după cum am şi exemplificat deja, ajungând, nu o data, factor decident în momente istorice precum şi un fel de practică socială!…

Altfel spus, la nivelul cel mai de jos, în forma ei benignă, s-a purtat bârfa la gard (mutată la bloc, în anii construirii socialismului). Pe măsura avansării pe scara ierarhiilor lumii noastre, se schimbă şi motivaţiile actului – de la pălăvrăgeala (uneori nu chiar nevinovată) peste care se presăra ranchiuna, amestecată cu o doză de invidie şi, de laşitate, se ajunge la reclamaţie, semnată sau anonimă, după caz (în funcţie de puterea reclamatului şi de curajul reclamantului).

Delaţiunea ca “virtute”, modernă şi… contemporană

În schimb, în sferele înalte, bârfa se transformă în raport, referat, informare s.a., cu un rol fundamental în conservarea propriei noastre puteri şi (în) avansarea noastră în funcţie. A şti să-ţi dozezi turnătoria, să o plasezi, când şi cui trebuie, a fost pe aceste meleaguri o cheie a reuşitei, depline chiar.

Din nefericire, practica a avut şi are o aderenţă de masă şi un rol distructiv pe măsură. Exploatată, cultivată, fructificată şi ridicată la rang de practică instituţională, cum am (şi) văzut, de către regimul comunist, delaţiunea a făcut posibilă nu numai instaurarea cu uşurinţă a acestuia în România, ci a şi dat nota lui caracteristică, apropiind comunismul românesc de despotiile orientale, unde cei câţiva din vârful piramidei au cunoscut şi controlat, cu o mână de fier, întreaga societate, care se mişca numai după voinţa conducătorului: trăiam, parca, în subconştientul unui nebun, care ne alimenta viaţa reală cu propriile sale himere. Aşa ceva nu putea să se nască fără un control riguros al tuturor nivelelor sociale, pe al căror consens tacit, impus ori benevol, s-a bazat. Comunismul, deci, s-a hranit din şi s-a clădit pe slăbiciunile noastre!…
Prin urmare, înclinaţia noastră spre trădare şi delaţiune a devenit arma cu care am fost supuşi. S-ar putea spune că turnătoria din elan patriotic era la fel de rară ca şi autodelaţiunea: pe câţi români i-aţi auzit spunând: da, asta este vina mea!?…

Societatea românească trăieşte, în continuare, sub spectrul fantomei acestui cadavru neîngropat. Acum avem doar mai multe situaţii, posibilităţi sau locuri unde putem turna. O facem democratic chiar, aşa cum se vede pe ecranele televizoarelor, care etalează toată panoplia genului de bârfă la gard. Tocmai de aceea, pe mine unul, nu mă sperie legi redundante care încearcă sa readucă delaţiunea în matca de odinioară, adică să o re-instituţionalizeze!…

Dar, nu se mai poate: Revoluţia din urma cu treizeci de ani, ne-a eliberat. Acum putem turna oriunde şi oricui, nu numai la Securitate.

Într-un mod paradoxal, cred că acesta este şi sfârşitul delaţiunii: în zilele noastre, când nici reclamaţiile semnate nu mai sunt luate prea în serios fără documentaţii, note de fundamentare şi recomandări, o anonimă are aceeaşi putere ca o găleată cu apă turnată în Deşertul Sahara. Astăzi, am evoluat fraţilor, delaţiunea se cheamă referinţa ori “recomandare”.

Altminteri, constatăm cu îndreptăţită stupoare că delatorul modern s-a adaptat vremurilor mai mult ca niciodată. Noilor mijloace de comunicare, noilor abordări, noilor pretenţii ale conducătorilor. El nu se mai mulţumeşte să trădeze, să spună neadevăruri ucigătoare (în schimbul unor avantaje sau, pur şi simplu pentru că face pe el de frică), ci se şi erijează în propovăduitor al delaţiunii ca virtute. Chiar dacă se bâlbâie înfricoşător, chiar dacă n-are pic de demnitate, chiar dacă se ţine de fusta (ori pantalonii) altora, el încearcă să pretindă că, matematic vorbind, numărul trădătorilor ar trebui să crească în progresie geometrică. Numai astfel i-ar fi bine acestei ţări!…

Cu alte cuvinte, de azi înainte ar trebui să introducem în şcoli, ca materie obligatorie, „arta lucrării pe la spate” şi să-i învăţăm pe copiii noştri cum să-şi înşele aproapele şi cum să spurce ideea de prietenie. Să-i pervertim într-atât încât să zâmbească în faţă, să pretindă că sunt alături de oamenii de onoare, să facă gesturi repetate care să-i convingă, iar apoi, neavând curajul să suporte superioritatea semenilor, să-şi rezolve multiplele complexe printr-o delaţiune.

Aceasta este măreaţa pledoarie a trădătorului. Şansa noastră este că, încă, această ţară nu-i atât de pregătită să accepte a ridica delaţiunea la rang de virtute. Grupurile de lichele care încearcă s-o acrediteze sunt, din fericire, minoritare. Ele se străduiesc, disperat, să salveze imaginea delatorului. Să-l prezinte ca om de treabă. (De treaba cui?) Dar, nici măcar membrii lor nu dau doi bani pe el, în realitatea, şi n-ar avea încredere în el nici măcar cinci minute.

Aş vrea să vă văd, oameni buni, că, dincolo de frazele sale declarative, vă lăsaţi cu totul soarta şi destinul în mâna lui!…

Într-o societate ce se respectă, el nu şi-ar mai avea locul. De fapt, nici nu şi-l mai are, în pofida aparenţelor. Chiar şi umbra locului său poartă stigmatul trădării şi al delaţiunii. Iar această pecete nu se poate şterge. Face parte din acelea pe care timpul nu le atenuează. Stigmatul delaţiunii marchează profund sufletul şi fruntea tuturor membrilor familiei sale. Care dintre oamenii demni ar accepta să aibă de-a face cu vreunul dintre ei? Aceasta este marea necunoscută omisă de trădătorul care se chinuie să formuleze ecuaţia nemerniciei sale: efectul de bumerang ce va dura generaţii. Singura consolare este că, poate, prenumele ori numele le vor fi pomenite într-o carte de istorie… în rând cu marii nereuşiţi sau rataţi ai planetei!…

 

Epilog – Egoismul dar, mai ales, invidia – sursa şi resursa trădării şi a delaţiunii. Abordare şi soluţionare spiritual – duhovnicească

În altă ordine de dei, mare parte din afecţiunile care, timp de multe secole, au curmat milioane de vieţi sunt astăzi tratabile, graţie evoluţiei ştiinţelor medicale. Aşa încât sintagma „boală incurabilă“ este astăzi limitată la un număr relativ restrâns de afecţiuni.

În plan spiritual – duhovnicesc, orice suferinţă a sufletului este tratabilă, cu condiţia ca „pacientul“ să fie conştient de ea şi să îşi dorească în mod real vindecarea.

Sfântul Ciprian de Cartagina – Episcop şi apologet creştin din secolul al III-lea, trecând în revistă bolile spiritului, găseşte un tip de suferinţă aparent incurabilă.

Motivaţia acestei sumbre trăsături nu ar sta în lipsa tratamentelor, nici a specialiştilor terapeuţi, ci în esenţa însăşi a bolii.

Invidia, spre deosebire de celelalte patimi care ajung de obicei într-o formă sau alta la saţietate, nu se poate linişti, pentru că obiectul ei este practic nelimitat. Mereu vor fi oameni mai buni, mai fericiţi, mai culţi, mai pricepuţi etc. Cine vrea să se vindece, ne învaţă Sfântul Ciprian în fragmentul ce urmează, trebuie să caute stăruitor leacul potrivit suferinţei sale.

Cu alte cuvinte, invidia, care este generatoare, între multe alte boli, pacate şi patimi, şi a trădării şi delaţiunii, este o boală a minţii şi o rugină a inimii ce se manifestă, se concretizează în faptul de a invidia cineva pe altul din cauza virtuţilor şi fericirii lui, adică de a urî la acesta meritele proprii sau darurile divine, de a transforma în rău propriu binele altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocoşi, de a-şi face sieşi necaz din gloria altora, de a-şi simţi inima sfâşiată ca de cârligele călăului, de a face din propriile lui gânduri şi simţiri un fel de instrumente de tortură, care să-i sfâşie inima, care să-l chinuie în toate măruntaiele!…

Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă, zi şi noapte se chinuie şi nu găseşte alinare. Celelalte rele au un sfârşit şi se termină odată cu consumarea lor. În adulter ticăloşia se încheie prin săvârşirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere şi se opreşte aici, rapacitatea prădătorului se potoleşte prin luarea prăzii, falsificatorul are ca măsură îndeplinirea falsificării, numai invidia n-are limită, este un rău permanent, un păcat fără sfârşit şi, cu cât cineva a avut un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei invidii!…

Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal este gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmată cu ura, care scoate din minţi.

De aceea, Sfântul Duh zice în psalmi: „Nu pizmui pe cel ce merge bine pe drumul său“ (Ps. 36, 7) şi iarăşi: „Cel păcătos urmăreşte pe cel drept şi dinţii îi scrâşnesc împotriva lui“ (Ps. 36, 12).

Acelaşi lucru arată şi notează Fericitul Apostol Pavel zicând: „Venin de viperă au pe buzele lor şi gura lor este plină de blestem şi de amărăciune; picioarele lor sunt iuţi la vărsarea de sânge, pustiu şi nenorocire este pe căile celor ce n-au cunoscut calea păcii şi nu există teamă de Dumnezeu în ochii lor“ (Rom, 3, 13).

Câtă vreme „porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine!“

Este cu mult mai neînsemnat răul şi cu mult mai mică primejdia când trupul este rănit de sabie, îngrijirea este uşoară când rana se vede şi cu ajutorul doctoriilor se vindecă mai uşor.

Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. O, tu cel invidios, pizmaş şi rău, dă-ţi seama cât eşti de rău, de duşmănos şi de primejdios pentru cei pe cere-i urăşti. Cel pe care-l urmăreşti cu invidia ta va putea să fugă şi să te evite, dar tu nu poţi să fugi de tine însuţi.

Oriunde vei fi, potrivnicul tău este cu tine, căci porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine, eşti legat în cătuşe care nu se descuie, eşti rob al invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi va alina durerea. A prigoni pe cel ajutat de harul lui Dumnezeu este perseverare în rău, a urî pe cel fericit este o boală fără leac, vindecare sau tămătuire!…

De aceea Domnul, prea fericiţi fraţi, gândindu-se la acest pericol, ca nu cumva din invidie cineva să întindă fratelui său laţul morţii, când discipolii l-au întrebat care dintre ei este mai mare, el a răspuns: „Cine va fi cel mai mic printre voi toţi, va fi mare“ (Lc. 9, 48).

Prin răspunsul său a retezat orice rivalitate, a scos din rădăcină şi a aruncat orice cauză sau prilej în care invidia să-şi arate colţii.

Discipolul, ucenicul sau urmaşul lui Iisus Hristos n-are voie să fie invidios şi rău. La noi nu este permisă lupta pentru a trece înaintea altuia. Umilinţa, modestia şi smerenia ne înalţă, căci ştim cui să plăcem.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, învăţându-ne şi sfătuindu-ne ca după ce cu ajutorul luminii lui Iisus Hristos am scăpat de întunericul în care ne găseam, să umblăm în faptele şi în lucrarea luminii, scrie şi zice; „A trecut noaptea şi s-a apropiat ziua. Să lepădăm, aşadar, uneltele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Ca în timpul zilei cu cuviinţă să umblăm nu în ospeţe şi beţii, nu în pofte şi neruşinări, nu în scandaluri şi pizmă. Dacă s-a retras din inima ta întunericul, dacă noaptea s-a împrăştiat, dacă funinginea a fost ştearsă, dacă strălucirea zilei şi-a luminat simţirea, dacă ai început să fii om al luminii, săvârşeşte cele ce sunt ale lui Iisus Hristos, fiindcă el este lumina şi ziua“ (Rom. 13, 12)!…

Dragostea pentru aproapele nostru – cel mai potrivit tratament şi remediu

De ce să te prăbuşeşti în întunecimile invidiei, de ce să te acoperi cu norul răutăţii, de ce cu orbirea pizmei să stingi orice lumină a păcii şi a dragostei, de ce să te întorci la diavolul după ce te-ai despărţit de el, de ce să fii asemenea lui Cain sau Iuda? Căci despre faptul că este împins la omucidere cel ce pizmuieşte, şi-şi urăşte fratele, vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan într-o epistolă a sa zicând; „Cine-şi urăşte fratele este un ucigaş. Şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţă veşnică, întunericul rămânând în el“ (I In. 3, 15). Şi iarăşi; „Cel ce spune că este în lumină şi urăşte pe fratele său este încă în întuneric şi în întunecare umblă şi nu ştie unde se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii“ (I In. 2, 9-11). Cine urăşte pe fratele său, zice el, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge. Căci mergând fără să ştie, un orb se prăbuşeşte în focul gheenei, pierzând lumina lui Iisus Hristos care-l sfătuieşte şi zice: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă va urma nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii“ (In. 8, 12).

Dar urmează pe Iisus Hristos cine stă în învăţătura Lui, cine merge pe drumul arătat de învăţătorul său, cine păşeşte pe urmele Lui, cine imită ceea ce a învăţat şi a făcut Iisus Hristos, după cum şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă şi sfătuieşte zicând; „Iisus Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă exemplu să mergeţi pe urmele Lui“.

Trebuie să ne aducem aminte cu ce cuvânt numeşte el pe poporul său, cum îi spune turmei sale. El numeşte pe ascultătorii Săi oi, pentru a asemăna nevinovăţia creştină cu aceea a oilor. Le spune miei, ca să le compare simplitatea cu firea simplă a mieilor. De ce se ascunde lupul sub pielea oilor, de ce defăimează turma lui Iisus Hristos cel ce minte că este creştin? A lua numele lui Iisus Hristos şi a nu merge pe calea lui Iisus Hristos ce este altceva decât trădarea numelui divin, părăsirea drumului mântuitor? De vreme ce El însuşi învaţă şi spune că are viaţa veşnică acela care-I respectă poruncile, că este înţelept acela care le ascultă şi le îndeplineşte şi că în împărăţia cerurilor este numit cel mai mare învăţat acela care i-a propovăduit învăţătura şi a făcut ce spune ea, atunci va ajuta propovăduitorului ceea ce s-a propovăduit bine şi cu folos, dacă ceea ce s-a spus cu gura se îndeplineşte cu fapta. Ce a spus Domnul Iisus Hristos mai des discipolilor Săi, ce a recomandat să fie mai mult păzit şi respectat dintre învăţăturile mântuitoare şi preceptele cereşti, decât ca să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi dragoste cu care El şi-a iubit discipolii, urmaşii şi ucenicii? Dar cum păzeşte pacea şi dragostea Domnului cel ce din cauza invidiei din el nu poate fi nici paşnic, nici iubitor?

De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, când arată binefacerile păcii şi ale dragostei creştine, când învăţa şi asigură cu tărie că nici credinţa, nici milostenia, nici chiar martiriul nu vor fi de vreun folos, dacă nu vor fi păstrate întregi şi neatinse legăturile dragostei, a adăugat şi a zis; „Dragostea este generoasă, dragostea este milostivă, dragostea nu pizmuieşte“ (I Cor. 13, 4), învăţând desigur şi arătând că acela poate avea dragoste creştină, care a fost generos şi milostiv, neatins de pizmă şi răutate!… (Teste selectate din Sfântul Ciprian, Despre gelozie şi invidie, în vol. Apologeţi de limbă latină, colecţia PSB, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981).

*Acest material l-am redactat, pornind de la vizionarea, cu viu interes, a emisiunii – ediţie specială, de pe postul de televiziune a7tv, difuzată, în direct, în data de 17.07.2018, având ca subiect trădarea şi păcatul delaţiunii; invitat fiind Domnul Prof. Univ. Dr. Tudorel Butoi – Psiholog Criminalist iar realizator Domnul Cornel Dărvăşan.

O emisiune, ca toate celelalte, din această serie, plină de substanţă, miez şi conţinut, care m-a inspirat în mod deosebit şi, căreia, cum spuneam, i se datorează întocmirea acestui articol, motiv pentru care doresc să adresez, pe această cale, sincere mulţumiri şi calde felicitări, atât realizatorului cât, mai ales, invitatului sau interlocutorului!…

autor: Dr. Stelian Gomboș