de Daniel ROȘCA

Sumerologul rus A. Kifisin: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei.”

Puținele date, ce ne-au rămas asupra Pelasgilor, ne infațișază acest mare și admirabil popor numai în ultima perioadă a istoriei sale, atunci când independența să politică era distrusă aproape peste tot locul și când numele său începe să dispară. Din nefericire însă, chiar și aceste puține date, fragmentare, ce ne-au rămas despre Pelasgi, ne sunt transmise de cei, care i-au cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrăștiat, și la final i-au calomniat, astfel că istoria epocii lor de înflorire, de putere și ascensiune teritorială, în Europa, Asia și Africa, istoria imperiilor și instituțiunilor sale, a artelor și industriei lor, a remas înmormântată…

Cu deosebire istoria politică a Pelasgilor meridionali se încheie cu căderea Troiei. De aici încolo tot ce mai aflăm despre acești Pelasgi din jurul Mării Egee, sunt numai simple amintiri de resturi mici și împrăștiate, silite de inimicii lor să emigreze din o țară în alta, spre a-și căuta o nouă patrie. Pentru poporul grecesc,

Pelasgii eraii cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în confesiuni, puternică în voință și în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradițiunile și poemele grecești atribuie tuturor Pelasgilor epitetul de «divini» adică oameni cu calități supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice și morale. Grecii își pierduseră demult tradițiunea, când, cum, și de unde au venit ei în ținuturile Eladei; însă ei aveau o traditiune, că înainte de dânșii a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munții, a împreunat marile, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătoare, a ridicat altare și temple zeilor, și că aceștia au fost Pelasgii.

După vechile traditiuni grecești, Pelasgii locuiseră în părțile Greciei încă înainte de cele două diluvii legendare, ce se vărsaseră peste Attica, Beoția și Thessalia, unul în timpul regelui Ogyges și altul în timpurile lui Deucalion. EI domniseră așadar peste continentul grecesc încă înainte de timpurile lui Noe. O ramură a poporului pelasg, Arcadienii, ce locuiau pe culmile și văile din centrul Peloponesului, aveau tradițiunea, că dânșii au fost pe pământ încă înainte de apariția lunii pe cer. Cu privire la acestă importantă tradițiune, ucenicul lui Apolloniu Rhodiu se exprimă astfel: «se pare, că Arcadienii au existat încă înainte de lună, după cum scrie Eudoxus în scrierea sa ITepcoSos». Theodor scrie, că luna a apărut pe cer cu puțin înainte de războiul lui Hercule cu Giganții.

Tot astfel ne spun Aristotel din Chios și Dionysius din Chalcida în cărțile lor despre Origini. Ephor, unul din cercetătorii cei mai inteligenți din antichitate și istoric iubitor de adevăr, care a trăit în secolul al IV-lea î. Hr. scrie : «Tradițiunea ne spune că Pelasgii au fost cei mai străvechi, care au domnit peste Grecia». Când Pelasgii apărură pentru prima oară pe pământul Eladei, ei nu aflară aici, după cum ne spun tradițiunile, decât o populațiune rară și sălbatică, risipită prin munți și păduri, trăind în caverne, fără societate, fără legi, fără religiune și fără cunoștințe utile…

Densuşianu Dacia Preistorică